Poetul român Mihai Eminescu (1850-1889) a inaugurat senzația și expresia modernă în poezia românească prin realizările sale în conținut și artizanat.

Mihail Eminescu sa născut la Ipotești, în nordul Moldovei, pe 15 ianuarie 1850, într-o familie de domnișoare. El și-a petrecut primii ani ca un copil țărănesc în mijlocul naturii și sub influența folclorului. Adolescența lui a fost agitată de conflictele cu familia sa. Și-a întrerupt studiile de mai multe ori, făcând turnee cu companii de teatru. A debutat la 16 ani în revista Familia, publicată în Budapesta.

Eminescu a studiat filozofia la Viena din 1869 până în 1872 și la Berlin în perioada 1872-1884. În 1874 a revenit în România și a ocupat mai multe slujbe minore în lași (custodel al bibliotecii universitare, inspector școlii, subordonat unui ziar obscur). Acolo, după ce a părăsit lași, sa aflat sub influența cercului literar politic și estetic Junimea ("Tineretul"). În 1877, Eminescu a mers la București pentru a lucra la personalul ziarului Timpul (Timpul). Activitatea jurnalistică constantă a lui Eminescu a umplut anii din 1877 până în 1883. Răpită de nebunie în 1883, el a trăit până în 1889 într-o alternanță dramatică între luciditate și nebunie.

Eminescu sa concentrat în opera sa asupra întregii evoluții a poeziei naționale românești. Cea mai ilustrativă poezie a primilor ani ai săi (1866-1873) este "Tânărul dezbinat", "Epigoanele", "Mortua Est", "Îngerul și Demonul" și "Împăratul și proletarul". Influențele copleșitoare asupra poeziei sale din această perioadă au fost de la Shakespeare și Lord Byron.

Influența tot mai profundă a folclorului românesc, contactul său strâns cu filozofia și romantismul german în anii 1872-1874, când se pregătea pentru o diplomă de doctorat în filosofie la Berlin, și evoluția propriilor puteri creatoare a dus pe Eminescu spre o nouă viziune a lumea. Universul sau poetic sa mutat spre sferele de transparente magice oferite de folclor drept motive ideale si posibile pentru o iubire care a fost atat un vis, cat si o transfigurare. Expresia sa poetică a devenit din ce în ce mai interioară, simplificată și îndulcită. Poezia lui a început să arate forță și frumusețe rare, implicând un univers în care un ochi și o mână demiurgică păreau că au conferit o nouă ordine elementelor și le-au infuzat cu prospețime infinită și putere.

În "Floarea Albastră" Eminescu a oferit o nouă interpretare a aspirației în împlinirea iubirii. Cea mai importantă poezie scrisă în această perioadă a fost "Câlin", o sinteză epică și lirică, cu o descriere a peisajului românesc.

După 1876 sfera experienței interioare a lui Eminescu sa aprofundat. Poezia maturității sale a atins toate dimensiunile umane, de la cele sensibile, emoționale până la cele intelectuale, spirituale. Până în 1883, poezia lui era o meditație neîntreruptă asupra condiției umane în care artistul se afla întotdeauna pe vârfurile gândirii și sentimentelor umane. Cele mai importante lucrări din ultima lui perioadă sunt "Rugăciunea dacică", "Oda în vechiul Meter" și "Epistolele". Capodopera sa este "Steaua seara" (1883), o versiune a mitului Hyperion. Ideile și semnificația, exprimate în simboluri, sunt multiple, profund ambigue și discernibile într-o realizare estetică a simplității și expresivității supreme. În Barren Genius, un roman publicat postum despre tendința romantică, și mai ales în "Poor Dyonis", o poveste fantastică, filosofică, Eminescu a adăugat câteva elemente demiurgice eroului său romantic.